creare site-uri la comanda 079953912

Donează pentru MediaNews.md

Amount:

Două mituri despre criza din 2008

CAMBRIDGE – În ultimul deceniu, cercetările făcute de economiști, inclusiv de noi, au condus la stabilirea unei explicații larg acceptate pentru criza financiară din 2008-2009. Așa cum arătăm în noua noastră carte, A Crisis of Beliefs: Investor Psychology and Financial Fragility, cauza fundamentală a crizei a fost dezumflarea bulei imobiliare începând cu 2007. Mulți ani până la acest moment, prețurile caselor din Statele Unite crescuseră dramatic, fenomen alimentat de împrumuturile masive ale cumpărătorilor de locuințe și de investițiile băncilor în ipoteci și în titluri de valoare garantate prin ipoteci. Când bula imobiliară s-a spart, băncile și debitorii au avut de suferit.

Până la mijlocul lui 2008, băncile aveau să piardă sute de miliarde de dolari. După luni de pierderi tot mai mari, falimente și blocaje ale piețelor, în final sistemul financiar a clacat. Lehman Brothers au declarat falimentul și multe alte companii au trebuit să fie salvate de guvern. În scurt timp, problemele financiare ale băncilor și ale consumatorilor au băgat economia în Marea Recesiune.

Această narațiune larg acceptată și bine documentată subliniază două concepții greșite care există în retrospectiva actuală a crizei. Aceste concepții eronate pot părea pur academice, dar nu sunt. Ele au consecințe majore asupra capacității factorilor de decizie de a preveni crizele viitoare.

Prima idee greșită: criza a fost determinată doar de hazardul moral. Blamarea băncilor este o poziție extrem de populară. Băncile au împins consumatorii încrezători spre ipoteci riscante, alimentând de la început bula imobiliară, apoi au pariat chiar ele pe bulă, conștienți că, dacă lucrurile ies rău, guvernul le va salva. Erau prea mari pentru a fi lăsate să se prăbușească, scrie www.digi24.ro.

Este adevărat că băncile, împreună cu agențiile de rating, evaluatorii de ipoteci și alții au fost implicate în activități imorale. Dar explicația bazată pe hazardul moral ratează ideea centrală: așa cum arătăm în cartea noastră, consumatorii, băncile, agențiile de rating, investitorii și factorii de decizie au crezut cu toții în piața imobiliară și nu au reușit să vadă riscurile.

Băncile au crezut, ca și consumatorii, că imobiliarele sunt un pariu câștigător. Bursa a răsplătit băncile care au făcut acest pariu. Cauza de prim ordin a bulei și a crizei n-a fost frauda și nici asumarea de riscuri ascunse. A fost o credință despre piața imobiliară îmbrățișată de toți participanții din piață.

A doua concepție greșită este că nu s-ar fi putut anticipa criza. Acest argument este foarte popular printre factorii de decizie care recunosc că nu au reușit să prevadă evenimentele. Așa cum scria în memoriile sale Timothy Geithner, Secretarul Trezoreriei din timpul lui Barack Obama, ”crizele financiare nu pot fi anticipate într-un mod credibil și nici prevenite.” La fel, Hank Paulson, predecesorul lui Geithner sub George W. Bush, spunea recent: “convingerea mea este că aceste crize sunt impredictibile din punct de vedere al cauzelor, al severității sau al momentului când lovesc.”

O versiune a acestei viziuni susține că falimentul Lehman a rezultat dintr-o panică imprevizibilă în care investitorii au mers toți deodată să-și retragă din bănci fondurile pe termen scurt. “Această criză a implicat o panică electronică de secol 21 a instituțiilor,” după spusele fostului Președinte al Rezervei Federale, Ben Bernanke. Cu alte cuvinte, “a fost o panică clasică în haine noi.”

Acest punct de vedere nu este susținut de dovezi. Cartea noastră arată că dezumflarea bulei activelor, mai ales pe piața imobiliară, constituie un pericol serios la adresa sistemul financiar. Când băncile supra-îndatorate și alte instituții sunt puse în fața unor pierderi masive, probabilitatea de apariție a panicii crește rapid. În acest sens, criza din 2008 a semănat destul de mult cu celelalte crize.

Spargerea bulei imobiliare a determinat pierderi masive pentru bănci. Fondul Monetar Internațional prognozase că băncile americane urmau să piardă sute de milioane de dolari până în vara lui 2008, cu mult înainte de falimentul Lehman. Mai multe instituții, inclusiv Bear Stearns, au trebuit salvate la începutul acelui an. Căderea Lehman a precipitat o panică rapidă care a fost greu de oprit. Dar fenomenul era tot mai probabil în lunile care l-au precedat. Nu a apărut din senin.

Unul din motivele pentru care a părut că vine pe neașteptate a fost că Fed-ul, chiar și în august 2008, se aștepta doar la o ușoară încetinire a economiei SUA dacă prețurile locuințelor ar fi continuat să scadă. Criza a fost o surpriză pentru investitori și pentru factorii de decizie pentru că aceștia au subestimat grav riscurile acumulate în sistemul financiar. Lehman a fost un atac de cord însă pacientul era deja în fază terminală.

Cele două concepții greșite despre criză au nefericitul efect de a ne împiedica să învățăm o lecție importantă: politica economică dinainte de falimentul Lehman Brothers ar fi trebuit să fie mai agresivă. Acuzele de hazard moral scuză inacțiunea: “băncile cele rele sunt vinovate pentru asumarea și ascunderea unor riscuri extravagante.” La fel, să dăm vina pe caracterul impredictibil al crizei este o scuză pentru pasivitate. În realitate, fragilitatea sistemului financiar s-a acumulat cu mai mult de un an înaintea Lehman. Optimismul continuu al prognozelor Fed-ului și reticența de a obliga băncile să-și întărească capitalul - adesea îmbrăcate în retorica “prea mari ca să se prăbușească” - au condus la eșecuri grave.

Factorii de decizie au dovedit curaj și pricepere în acțiunile de după catastrofa Lehman. Dar nu trebuie să uităm eșecurile dinainte. Împiedicarea bulelor financiare este o misiune dificilă. Acțiunile rapide și agresive pentru protejarea sistemului, odată ce bula începe să se spargă, vor ajuta la limitarea efectelor crizelor viitoare.

Citește și:

Media

Go to top